POVESTEA TA: Am făcut cea mai mare greșeală a vieții

Distribuie:

Bună, am 40 de ani, iar povestea mea de dragoste începe cu 25 de ani în urma.

Eu, o pustoaică nebunatică și băiețoasă, el cu 4 ani mai mare decât mine. Eu elevă, el sportiv, jucând la o echipă de fotbal din localitate.

Primul nostru contact vizual a fost într-o zi foarte călduroasă, de vară, în curtea școlii din apropiere, acolo unde se întălneau de obicei majoritatea tinerilor. În acel moment, am încremenit vazandu-l. Un chip superb, iar despre corp nu mai spun… Era cel mai frumos tânăr pe care îl întâlnisem până atunci.

L-am abordat eu în formă de joacă, mai mult așteptând reacția lui. Spre surprinderea mea, mi-a răspuns glumelor într-un mod cât se poate de politicos și prietenos, lucru care mi-a dat și mai mult curaj.

Cu timpul, am ajuns să ne apropiem ca doi prieteni, apoi s-a întamplat să ne apropiem și mai mult, ajungând să devenim chiar iubiți.
A fost cea mai frumoasă poveste de dragoste, sinceră și copilăroasă.

Ne vedeam zilnic și ne iubeam foarte mult. A mai trecut ceva timp eu m-am maturizat și dintr-o puștoaică nebunatică am devenit o tanara foarte atractivă și cu succes la baieți. Eram amandoi foarte frumoși…

La un moment dat, ceva s-a întâmplat iar el s-a îndepărtat, cauza pe care nu o cunosc nici acum. Mă rog, a trecut timpul și fiecare și-a facut o altă relație, însa noi am continuat să ne întâlnim, să ne spunem fiecare poveștile. Redevenisem din nou acei prieteni intimi care își puteau povesti totul și care, se încurajau reciproc. Eu il iubeam ca o nebună doar că nu găseam curajul să-i spun, știind că el este într-o altă relație. Același lucru îl simțeam și din partea lui.

După cațiva ani, doar de prietenie, geloasă și crezând că sunt fără sanse la el, am decis să mă căsătoresc și să plec cât mai departe, crezând ca-l pot uita. Am facut marea greseală a vieții! Am sperat că aflând despre intenția mea, va încerca să mă oprească, însă nu a fost așa.

M-am căsătorit într-o altă țară, cu un bărbat pe care nu l-am iubit niciodată dar care mi-a oferit totul. Nu spun că nu am încercat să-mi iubesc sotul, doar că mereu m-am împiedicat de umbra trecutului meu. El, la rândul lui, s-a căsătorit, având acum fiecare familia lui.

Dupa 10 ani de absență, ne-am regăsit cu ajutorul internetului. În momentul regăsirii ne-am comportat ca doi adolescenți, cu fluturași în stomac, același sentiment pe care îl trăisem cu mulți ani în urmă și pe care aproape că-l uitasem.

Ne-am povestit fiecare viețile, ajungând la concluzia că de atâția ani trăim intr-o minciună, referindu-ne aici la relația de cuplu pe care o ducem fiecare. Ne iubim și acum cu aceeași intensitate și din păcate nu mai putem face nimic. Fiecare avem soț – soție și câte un copil… Ne vorbim destul de des  și speram ca un miracol să se poată întampla, ca noi doi să fim din nou împreună.

L-am iubit, il iubesc și îl voi iubi până la sfarșitul zilelor mele!

Poveste primită de la o cititoare.

Trimite-mi și povestea ta! povesti@chrisoliver.ro

Distribuie:

POVESTEA TA: Când ai lângă tine o persoană care nu arată nici măcar o urmă de emoție, admirația se stinge în timp…

Distribuie:

Gara de Nord/București, 2015.

Suntem încă în magazinul  alimentar, când auzim fluierul de plecare al trenului cu destinația Galați. Luăm bagajele în grabă și plecăm zâmbind, lăsând în urma noastră un timp ce ne e, parcă, străin. Încă îmi plimb degetele pe cartea atât de dragă, găsită la un anticariat din Câmpulung Muscel. Un roman ce încă mi-a rămas întipărit în minte – Lumină în amurg/Xavier de Montépin.

Printre rânduri, privirile noastre se întâlnesc și începem să comunicăm… Da, comunicarea aceea care a lipsit în cele patru luni de relație. E uimitor câte lucruri poți afla cu un “Spune-mi ce nu știu, dar aș putea afla…”

Mă simțeam din ce în ce mai mică, simțeam tot mai mult că suntem doi străini care călătoresc împreună pentru prima dată, aveam un om străin în fața mea… Un străin ce urma să rămână lângă mine timp de o săptămână. Am încercat să mă liniștesc, să alung toate gândurile negative și să îmi spun că poate o să fie bine și lucrurile nu stau chiar atât de rău. Îmi făcusem prea multe speranțe pentru această călătorie. Am sperat să ne unească, să ne apropie mai mult, să mergem împreună mai departe. Nu mă putea cuprinde paranoia tocmai într-un astfel de moment… Și pe cât de mult eram entuziasmată de acest drum, vroiam din ce în ce mai mult să ajungem mai curând… Îmi părea a fi un timp infinit,un șir interminabil de ore ce se opresc în loc.

Când într-un final am ajuns la destinație, am răsuflat ușurată, sperând ca puțină odihnă să îmi liniștească starea interioară. Mi-am spus “De acum, putem petrece timp împreună, cunoscându-ne reciproc, comunicând și relația noastră o să funcționeze. O să fie bine…” Dar din cât încercam să păstrez aceste gânduri, lucrurile aveau să devină un adevărat obstacol.

Săptămâna de vis s-a transformat într-o barieră de netrecut, ne-a îndepărtat unul de celălalt, au apărut certuri, intrigi, discriminare. Ce se întâmpla cu noi…?

Au intervenit discuțiile despre bani și asta ne-a golit sufletele.

Cu ochii ațințiți spre Dunăre, cu el, un străin ținându-mă de mână, întrebându-mă ce aș putea să fac… Am plâns în interior, am certat timpul, m-am urât pe mine, pentru situația deplorabilă în care mă aflam… Aici s-au aflat lucrurile ce nu au fost comunicate în cele patru luni de zile. Aici s-a dărâmat legătura ce mai atârna de un fie de ață. Aici…

Acaparată de gânduri, glasul lui îmi sună ca un ecou… “Liz,ești aici?”
Cu ultimele puteri, schițez un zâmbet și fac un pas. Văd ochii lui, fără urmă de emoție… Și toată săptămâna îmi pare doar un șir de evenimente, doar clădiri fără viață, un oraș în ruină, dar un loc în care am lăsat amintiri mari.

Cu propriul suflet,o ruină în sine, îmi iau Rămas-bun de la acest superb oraș, îmi iau Adio de la fiecare loc în care am lăsat amintiri, privind acum drumul spre București. Din marele meu entuziasm, mi-au rămas doar teamă, regrete și dezamăgire. Dar încă păstrez un zâmbet.

Am ajuns în marele București, acest București luminat, mereu în mișcare, m-am pierdut printre mulțimi de oameni, simțind vântul ce îmi oferă o îmbrățișare dragă…

Cu un bilet de mulțumire lăsat pe noptieră, am plecat, fără o îmbrățișare măcar. Din nou  eu și gândurile mele…

În drum spre Pitești, mă gândesc la tot acest timp petrecut împreună, la săptămâna de la care mi-am luat Rămas-bun și mă întreb dacă mai există vreo posibilitate ca “totul să fie bine?!”

Ajunsă înapoi la căsuța mea, în acest loc uitat de lume, la această jumătate dintre Câmpulung și Pitești, mă simt ca un peștișor ce se plimbă într-un lac, în mediul lui natural.
Și când încercam să găsesc un moment de liniște, primesc pe telefon un mesaj de despărțire ce spune “Vreau să rămânem amici”.

Da, după patru luni de relație, promisiuni și timp petrecut împreună, în pofida eforturilor mele de a face lucrurile să meargă, fără o îmbrățișare, fără lucruri spuse prin viu grai, fără o discuție telefonică. Un mesaj de despărțire.
Și da, mi-a fost greu, am încetat să mai zâmbesc, am avut un moment din ceea ce poate fi numit “rătăcire”. Și poate că sună a egoism din partea mea, dar mi-a fost mai ușor să plec. Când ai lângă tine o persoană care nu arată nici măcar urmă de emoție, admirația se stinge în timp.

Acum, când au trecut șase luni de la despărțire, pot spune că sunt bine, zâmbesc din nou, sunt întreagă.
Și pentru că întotdeauna privesc partea frumoasă a lucrurilor, pot mulțumi pentru faptul că am cunoscut oameni minunați, calzi și primitori, am găsit un oraș frumos și bineînțeles… Dunărea rămâne comoara mea de suflet.

Credis in te!

Poveste primită de la Eliza.

Trimite-mi și povestea ta! povesti@chrisoliver.ro

Distribuie:

POVESTEA TA: Vocea ta era atât de calda, pentru mine a rămas încă cea mai frumoasa melodie

Distribuie:

Pentru că totul se întâmplă cu un motiv. Ne naștem fără să vrem, întâlnim oameni fără să vrem, dar ceea ce contează este că totul ne aduce ceva.

Te-am întâlnit prima dată când aveam 6 ani. Acel băiețel l-am revăzut 2 ani mai târziu în școala primară. Nu erai prea cuminte, dar nu asta te făcea remarcat. Îmi plăcea foarte mult să te ascult cântând la serbările școlare. Trebuie să recunosc că aveai cea mai frumoasa voce. Apoi a urmat școala generală. Abia atunci am început să vorbim, să ne cunoaștem mai bine.

Intr-o zi, ne-am găsit întâmplător în parculetul din comuna. Atunci m-am simțit protejată pentru prima dată în preajma ta. Te-ai pus în fata mea când un copil a aruncat cu un bat spre mine. Aveam o prietena comuna; verișoara ta. Am văzut prima data, alături de voi, primul film de dragoste. Eram doar doi copii pe atunci. Îmi amintesc ca atunci ai stat cu capul sprijinit de genunchii mei. Eu nu aveam telefon pe atunci dar sunai pe numărul verișoarei mele și vorbeam. Și atunci, simțeam la fel. Când te auzeam, începeam să tremur pe dinăuntru și nu puteam să mai spun prea multe. Simteam ca și cum inima pulsează sentimentele în fiecare simt din corp, către cel mai mic atom. Îmi cantai la telefon… Vocea ta era atât de calda, pentru mine a rămas încă cea mai frumoasa melodie.

Deși terminasei clasa a 8-a, te vedeam dess. Ai venit într-o zi de marți și mi-ai trimis bani să-mi iau ceva dulce, spunându-i prietenei mele ca mi i-au trimis părinții…  Poate ca pe atunci erau singurii pe care ii aveai…

Ne-am întâlnit întâmplător în timp ce făceam o plimbare și ai vrut să-mi oferi MP3-ul tău sa ascult muzica. Seara unui vacanțe de vara, regăsea toți copiii în fata casei mele. Atunci am jucat hoții și vardiștii, m-ai ținut prima data de mână și m-ai sărutat pe frunte.

Un an mai târziu ne găsea împreună, îmbrățișați în ploaie. Ne vedeam des și stăteam îmbrățișați pe banca din fața casei. Priveam cerul și ascultam liniștiți melodia ,,You sang to me”.

Ne-am despărțit după puțin timp, probabil din cauza indiferenței mele. Nu știam sa-ti arăt ce mult însemni pentru mine, de fapt nu credeam că era timpul ,,pentru noi”.  Ne-am mai reîntâlnit de atunci. Ne-am mai ținut de mână, ne-am mai îmbrățișat. Au trecut 5 luni de când ne-am văzut ultima dată.

Într-o seară de vară am mers la pizza. Mi-ai oferit o floare pe care o luasei din incinta pizzeriei. Am privit peștișorii din acvariu, m-ai învățat sa conduc pentru prima dată când ne-am întors. Eram foarte speriata când am pus mâna pe volan dar faptul că tu aveai încredere mi-ai redat liniștea. În timp ce ai condus m-ai ținut de mână. A doua zi am mers împreuna la cumpărături.

Trebuia sa pleci din tara dar ai spus ca vei trece să-ți iei ramas-bun de la mine. Atunci mi-ai spus “ne revedem curând”.

Te-am așteptat doar ca am aflat că plecasei la o mătușa la Ploiești, de unde aveai să pleci în Germania. Stiam că nu o sa te întorci să mă revezi, așa că am venit eu să-ți spun “drum bun și ai grija de tine”. Doar ca acolo erai cu prietena ta și nu pot să spun că glasul geloziei nu spunea ceva, doar că glasul iubirii era mai puternic. M-am bucurat ca erai fericit cu ea. Deși îmi cheltuisem toate economiile să vin să te vad, nu mi-a părut rău. Totul se întâmpla asa cum trebuie sa fie. Nu mi-aș fi dorit sa fi fost altfel.

Încă mai merg în locurile în care mergeam amândoi, încă mai privesc cerul vara în timp ce telefonul îmi fredonează ,,You sang to me” dar nu pentru că îmi bate trecutul la ușă, ci pentru ca tu nu faci parte din trecut, faci parte din viata mea.

Nu exista un timp pentru “noi”. Tu ești și vei fi în inima mea indiferent cât de mult trec prin viața.

De la tine am învățat să sper, să lupt. Cu ajutorul tău am găsit scopul meu ca om pe acest pământ. Iubirea pentru tine, iubirea față de viața, față de semeni, toate astea însemnând “iubirea fata de Dumnezeu”. Faptul ca am mers cu tine la biserică, că m-ai ținut strâns de mână, că acolo am descoperit sensul vieții cu adevărat, asta e cel mai frumos lucru, cea mai mare realizare.

Cele mai frumoase și inocente gesturi de dragoste, cele mai frumoase gânduri din fiecare zi, cele mai multe rugăciuni pe care le adresez lui Dumnezeu zilnic, cele mai multe griji care mi le fac, te au în centru pe tine. Tu ești idealul meu de a iubi, de a privi lumea asa cum ne-a învățat Creatorul.

Știu ca viața aceasta nu ne-a oferit prilejul să ne ținem prea mult de mână dar am totul pentru a fi fericită. Am speranța că ne vom revedea în noua împărăție a lui Dumnezeu, de aceea ma rog la fel de mult și pentru tine, așa cum o fac pentru mine. Astept viata în care nu va trebui să-mi mai fac griji pentru tine, viata în care o sa te vad fericit pentru că asta îmi doresc cel mai mult; aștept să “NE REVEDEM CURÂND, BETU”!!!

Poveste primită de la o cititoare.

Trimite-mi și povestea ta! povesti@chrisoliver.ro

Distribuie: