Sunt relațiile umane cu adevărat dificile sau le facem noi atât de dificile?
Și dacă facem asta, atunci de ce avem întotdeauna tendința de a ne simți răniți, indiferent de direcția în care mergem?
Adevărul este că totul se rezolvă prin dialog și, deși știm asta, suntem timizi și aproape niciodată nu ne clarificăm poziția, dorințele, precum și obiectivele pe care ni le-am propus.
Drept urmare, suntem răniți.
Ne temem de calea comună, care ar putea înceta să mai existe, dar și de calea celuilalt care, în fiecare punct, diferă de a noastră. Dar dacă într-adevăr nu există o cale comună, atunci, până la urmă, asta înseamnă că nu a fost relația pe care ne-am imaginat-o ca fiind ideală.
Și începem să ne gândim la concesii și compromisuri din partea celeilalte persoane. Dar care este această cerere a noastră și când nu există voință din partea noastră pentru așa ceva?
Haideți să dăm cărțile pe față și să vedem dacă merită o astfel de relație.
Ți-ai stabilit prioritățile, vrei să trăiești frumos, să călătorești, să-ți asumi riscuri, să nu ai obligații, să-ți creezi ceva al tău, să nu lași mii de dorințe reprimate.
S-ar putea să-ți fi stabilit chiar și o limită de vârstă pentru propriile realizări, pentru a-ți asigura o viață pe măsură, cu un loc de muncă stabil, salariu și o familie cu cel puțin doi copii în următorii câțiva ani.
Indiferent de ceea ce vrei sau nu vrei să faci, acesta îți afectează și relația cu cealaltă persoană, pentru că determină o cale proprie de urmat. Și dacă te gândești bine, este logic și evident.
La prima gândire, desigur, pare o soluție ca unul dintre cei doi să facă un pas înapoi, să se retragă și să-și schimbe cursul. Și exact în acest moment începe problema. Pentru că atunci când frânghia se strânge doar pentru unul, încep compromisurile, prin urmare, trebuie să renunțe la o parte din planurile proprii.
Atunci începe să vadă relația ca pe o povară.
Asta se întâmplă atunci când persoana pe care o ai lângă tine, nu este dispusă să-și complice viața. Așa deosebești pasiunea de eroare.
Pentru că dacă amândoi nu fac concesii, cel care crede (în sinea lui) că face concesii, este de fapt compromis. Și astfel își pierde fericirea desăvârșirii. Îi va fi dor să fie alături de cineva cu care poate comunica, de la care poate primi înțelegere și respect.
La urma urmei, atunci când vrem, încercăm să găsim modalități pentru a păstra ceea ce am creat. Atunci când nu vrem, vom găsi doar scuze nesfârșite, întotdeauna bazate pe „Vreau, dar nu pot”.
Dar atunci când vrem, putem face orice și acesta este singurul adevăr.
Și dacă vrei, dărâmi castele și le construiești din nou de la zero. Din toate aceste motive, tragem concluzia că ar trebui să fim sinceri, încă de la început, cu privire la planurile noastre de viitor. În primul rând cu noi înșine și apoi cu partenerul nostru.
Emoția iubirii, tinde să ne îndepărteze de multe ori de planurile noastre. Și la începutul unei relații, ne gândim că putem pune pe pauză tot ceea ce ne dorim să realizăm, pentru a putea merge alături de cealaltă persoană.
Și când vine momentul când înțelegem că este imposibil să schimbăm toate acestea, atunci este deja prea târziu, pentru că am pierdut timp, efort și emoție. Prin urmare, a clarifica de la început aceste aspecte, este lucrul cel mai bun.
Ne putem lega cu funii persoana de lângă noi pentru a nu o pierde din viețile noastre. Nu o putem face să-și dorească ceea ce noi ne dorim. Nu o putem obliga să stagneze în niciun fel, nepermițându-i să evolueze. Nu îi putem tăia aripile dacă o iubim cu adevărat, însă nu ar trebui să ne tăiem nici noi propriile aripi pentru a o putea urma.
