Cu toții am experimentat și reexperimentat ironia ca cei care ne sunt indiferenți să se îndrăgostească de noi. Și noi să le fim indiferenți celor de care ne îndrăgostim.
Cu toții am trăit și am retrăit ironia amară de a ne îndrăgosti de cei cărora le suntem indiferenți și de a fi răniți de cei de care ne îndrăgostim.
Poate că, indiferența noastră față de unii, ne face să părem liberi față de ei și, prin urmare, frumoși în ochii lor. Cu alte cuvinte, ne permite să ne comportăm independent și, prin urmare, să le placă natura noastră.
Naturalețea în comportament este o iluminare divină.
Evidențiază autenticitatea care ne-a fost dăruită încă de la naștere, ca un sâmbure al ființei noastre, ca o perlă. Observați cât de drăguți sunt bebelușii, copiii mici, cât de atrăgători sunt pentru a fi iubiți, pentru a fi ținuți în brațe. Pentru că sunt încă păstrați naturali și autentici, pentru că încă nu au început să-și imite părinții și să devină urâți.
Dar, dimpotrivă, în dragoste, și când suntem prinși și umiliți de cel mai mare tiran al omului după Euripide, este necesitatea – când propriul demon ne apucă și ne cucerește, șterge din noi orice har. Pentru că harul admite doar suflete libere. Maro Vamvounaki, „Clownul și sufletul”, publicațiile Psychogios
