Ți-am spus tot ce aveam de spus. Ce trebuia să-ți arăt, ți-am arătat. Orice a trebuit să fac, am făcut.
Am lăsat sentimentele, speranțele și visurile mele la picioarele tale. Mi-am deschis sufletul și am încercat să-ți distrug toate îndoielile. Sufletul meu ți-a strigat „te iubesc” iar ochii mei au confirmat că sunt serios.
Ți-am dat spațiu și timp să te gândești, să înțelegi și să te decizi. Am lăsat mingea în terenul tău și am așteptat mutarea ta. O mișcare pe care nu ai făcut-o nici până acum.
Și acum, din moment ce nu mai am nimic de spus sau de făcut, îmi pare rău, dar nu vreau să te mai văd. Vreau ca timpul să-mi calmeze mintea, să-mi vindece rănile, să-mi liniștească inima.
Nu, nu e vina ta și nici nu-ți cer să-ți asumi responsabilitatea. În plus, emoțiile nu sunt negociabile. Ele ori există, ori nu există. Eu le-am avut. Tu, nu. Se întâmplă și astfel de lucruri. Nu îți port ranchiuna dar, pur si simplu, nu mai suport să te vad. Nu mă mai pot uita la tine. Mă doare!
Dragostea doare, dacă nu este reciprocă.
Doare și este nevoie de timp și distanță pentru a reduce volumul strigătului inimii mele. Inima mea, are nevoie de timp și de distanță pentru a-și putea vindeca rănile și pentru a-și putea opri sângerarea.
Nu am nevoie de cuvintele tale de alinare sau de prietenia ta, am nevoie doar de tine. Dacă nu mă vrei sau dacă nu simți la fel ca mine, măcar lasă-mă în pace! Nu îmi mai da motive și speranțe, ca mai apoi să mi le spulberi.
Nu mai vreau să ascult melodii care îmi amintesc de tine.
Nu mai vreau să vizitez locurile pe care le-am vizitat împreună. Nu mai vreau să mă enervezi și să mă ataci. Dacă aceasta ți-a fost răzbunarea, atunci ai câștigat. Te-ai răzbunat. Acum, te rog să încetezi!
Nu mai vreau să conduc noaptea pe străzile orașului, fără o destinație anume sau să mă trezesc dimineața cu gândul la tine. Cât durează până când te voi uita? Nu știu, probabil te voi uita până când vei trece din nou pe lângă mine. Nu vreau prietenia ta. Lasă-mă doar să te uit…
