Te-ai întrebat vreodată cum ar fi dacă sufletul tău ar avea grai să-ți vorbească? Ce voce ar avea, ce ți-ar spune? Nu mă înțelege greșit, este doar un test de imaginație.
De fapt, sufletul tău îți vorbește zi de zi, clipă de clipă, dar tu… tu îl asculți vreodată? Îți imaginezi că mintea ta, trupul și sufletul tău îți aparțin, însă nici nu știi cât de tare greșești.
Mintea ta nu îți aparține doar ție, ci și ceilalți beneficiază de pe urma gândirii tale.
Ceea ce înveți, creezi sau realizezi, nu poți folosi doar pentru tine, cel puțin nu fără a avea efecte și asupra celorlalți. Indiferent ce meserie ți-ai ales, ea se adresează celorlalți, efortul tău fiind răsplătit într-o formă sau alta.
Trupul tău, în cazul în care nu ești astronaut, nu va părăsi această planetă.
Și chiar dacă omenirea găsește o modalitate prin care am putea călători prin univers, trupul tău va rămâne undeva, într-un loc, iar materia care îl compune va căpăta o altă formă.
Trupul aparține locului, nu persoanei. Lavoisier, părintele chimiei moderne, a spus: “În natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă.”
Ce ar fi omul, fără suflet?
Cum ar fi viața dacă oamenii n-ar avea suflete? Am fi precum niște roboți programați să facă lucruri. N-am mai avea sentimente și nu am simți niciun fel de emoții. Totul ar fi în linie dreaptă, fără nicio oscilație.
Nu ne-am mai bucura când vedem pe cineva sau descoperim un loc nou. Nu am mai aprecia frumusețea naturii, a oamenilor sau a lucrurilor. Nu am mai simți dor, iubire, atașament sau compasiune pentru semenii noștri sau pentru alte ființe. Nu am mai râde și nu am mai plânge decât, poate, de durere fizică.
Imaginează-ți, cititorule, ce Dar minunat ne-a dăruit Creatorul, iar noi ne plângem că uneori punem prea mult suflet și ajungem să ne doară. Doare pentru că simțim! Ar trebui să fim recunoscători pentru asta…
Pentru toate acestea, crezi că avem noi vreun merit?
Sufletul nu este ceva ce se poate vedea, nici măcar în cele mai amănunțite examene medicale, dar cu toate astea simțim. Interesant este faptul că nici gândurile, sentimentele, emoțiile și amintirile noastre nu se pot vedea, și totuși ele există.
Când vrem să exprimăm ceea ce simțim cu sufletul, punem mâna la inima. De ce oare? Inima este un doar un organ, o pompiță care trimite sânge în tot organismul, dar de ce este asociată cu sufletul omului?
Pentru că atunci când simțim cu adevărat, inima ne bate mai tare… Este primul semnal că emoțiile sunt reale, că simțim cu adevărat, al doilea semnal fiind reprezentat de ochi.
Atingându-i inima, îi poți simți sufletul. Însă privindu-i ochii, i-l și poți vedea.
Dumnezeu este iubire și lumină. Dumnezeu este apă și aer. Este bunătate și nădejde. El este pretutindeni și nicăieri. La fel ca gândul și ca sufletul, El nu se arată, dar totuși există. Există prin miracolul creației, prin noi, prin natură, prin tot.
Dacă sufletul tău ar avea glas, atunci cu siguranță ar avea vocea blândă, caldă și plină de speranță a Divinității. Dacă am învăța să ne ascultăm sufletul, atunci am putea ști ce vrea Dumnezeu pentru noi.
Sufletul este firul acela invizibil care ne conectează pe toți cu Creatorul, asemenea unui device care primește update-uri de la serverul companiei care l-a creat.
Suntem conectați cu toții, ca un întreg, cu Dumnezeu, cu natura și cu universul.
Se spune că sufletul îl primim la naștere și îl înapoiem atunci când ne încheiem misiunea pe acest pământ. Sufletul nu ne aparține, el aparține Creatorului.
Dacă tot ce am spus mai sus se referă la faptul că tot ceea ce suntem și ce facem este de fapt pentru ceilalți, iată că sufletul, deși nici el nu ne aparține, este pentru noi. Este precum o recompensă pentru contribuția pozitivă pe care o aducem universului.
Omul care face bine, care își ajută semenii și care aduce o contribuție pozitivă ocrotind Creația Divină, are sufletul plin de lumină, bucurie și iubire. Omul care face rău, care rănește suflete și distruge tot ceea ce este bun și frumos, care se bucură de răul celorlalți, are sufletul întunecat și plin de otravă.
Acesta nu va fi niciodată fericit, pentru că refuză să își deschidă sufletul iubirii. Astfel, sufletul îi va fi măcinat de propria răutate, manifestată prin egoism și invidie. Mintea unui astfel de om nu va găsi niciodată satisfacție prin a face ceva pentru ceilalți, ci doar atunci când îi determină pe ceilalți să facă ceva pentru el.
