Obișnuiam să fiu intimidat de acele cuvinte spuse în spatele meu.
Mi-a fost frică de povestea de pe fundal, care ar fi putut exista și despre care eu nu știam. M-a speriat ușurința cu care aspectul oamenilor se putea schimba atunci când eu nu mă uitam.
M-au speriat cuvintele frumoase spuse în fața mea care, în timp ce mă îndepărtam, deveneau șoapte care picurau otravă. Obișnuiam să fiu intimidat de toate aceste mișcări diplomatice, ca la șah, cu scopul final de a se face șah-mat împotriva mea.
Toate aceste încercări de destabilizare, îndoielnice, înțelepte, însoțite de zâmbete false și bătăi prietenoase pe spate.
Îmi era frică de măștile acelea care cădeau de îndată ce îmi întorceam privirea.
Am “crescut” acum și am încetat să mă sperii de toate pretențiile și minciunile lor. Am “crescut” și am învățat că este nevoie de forță pentru ca oamenii să poată avea o singură față.
Oamenii au nevoie de forță pentru a putea arăta direct ceea ce simt, fără a fi nevoiți să se prefacă. Este nevoie de forță și, din păcate, trăim într-o lume plină de oameni mici, ascunși și speriați.
Ce altceva, în afară de frică, poate duce la un comportament subteran și la calomnie?
Am “crescut” și am încetat să-mi fie frică de cei care aleg, de la caz la caz, una dintre miile lor de măști. Am “crescut” și doar râd, pentru că știu ce creaturi speriate sunt astfel de oameni.
Am “crescut” și îmi pare rău pentru ei, pentru că nu au putut niciodată să se ridice și să-i privească pe ceilalți în față. Îmi pare rău pentru ei, pentru că știu că soarta pe care și-au ales-o, este să se târască pentru totdeauna.
Îmi era frică de măștile acelea care cădeau de îndată ce îmi întorceam privirea. Acum doar zâmbesc și îmi continui drumul, pentru că știu foarte bine că cei care vorbesc în spatele meu, sunt exact acolo unde le este locul.
