Undeva, în vastul haos al universului, lângă o stea obișnuită: soarele, există o planetă albastră.
Lumea care ne găzduiește.
Unde marea ocupă cea mai mare parte, unde apa domină în jurul nostru, dar și în interiorul nostru. Acolo, ne-am construit casele, am iubit și am visat. Acolo este lumea noastră.
Această fiică a Eterului și a Merei, cu puteri insurmontabile, marea, stă mândră de-a lungul veacurilor, modelând totul, cu energia nemărginită care stă la baza fiecărei mișcări a ei.
Când ești lângă ea, nu neglija să închizi ochii, să-ți aduci la tăcere gândurile și sentimentele.
În mintea ta, să auzi doar valurile jucându-se cu „sfaturile” lor pe plajă. Dacă le permiți să ți se alăture, fiecare dintre aceste valuri, pe măsură ce se retrag, vor lua cu ele amărăciunea.
Le poți simți în inimă, ca un fluturat de beatitudine. Să simți aurul pe care, marea, îl conține în esența ei, să-ți protejezi corpul.
Salinitatea ei poate închide rănile. Răni care se deschid, nu numai în trup, ci și în suflet.
Ea poate curăța mult cu atingerea ei, cu sunetul ei. Cu clinchetele pietricelelor sale, care tulbură liniștea și stabilitatea. Calmă, supărată, nu încetează să-i vindece pe cei care se apropie de ea.
Închide ochii, ascultă-ți fiecare respirație și las-o să devină una cu marea. Lasă sunetul ei de vindecare să-ți ia toate gândurile inutile. Să le ducă în adâncul ei, pentru a-ți purifica toată întristarea.
Lasă-ți corpul să pulseze armonios în abisul ei și lasă-i sarea să rupă toate „vrăjile” care te țin legat de materie: un pachet de emoții expirate, care te trag forțat în mocirla vieții.
Permite-i să te elibereze de gândurile altora, care, parcă s-ar fi amestecat cu ale tale și te leagă într-o constrângere tranzitorie ce pare eternă. Lasă sarea, în timp ce corodează metalul cu rugină, să îndepărteze tot ceea ce te ține captiv, departe de fericire. Departe de tine.
Marea poate. Îți poate vindeca corpul și îți poate hrăni spiritul.
Las-o să-ți dezvăluie rănile pe care le-ai uitat, pentru că ai ales să te ascunzi. Lasă-ți rănile să se manifeste în spumă, în valuri, și apoi să se spargă în stânci. Las-o să te elibereze, cu impulsul ei, de fiecare „boală” a ta, împreună cu ceea ce a provocat-o.
Predă-te sunetului ei.
Ascultă totul prin pacea absolută a vocii ei tăcute. Universul, Dumnezeu, curge în noi, afară, în jurul nostru. Simte! Nu te mai scufunda atât în nivelul ei, cât și în problemele grele cu care te confrunți.
Și atâta timp, cât te uiți la ea, atâta timp cât îți vorbește, devii una cu ea. Una cu natura – mama timpurie care te-a născut. Care ne-a făcut pe toți. Acolo se află pacea noastră, în tot ceea ce face Universul. În nimic din ce au făcut mâinile omului.
