Te provoc să pleci la drum.
Concentrează-te asupra aspectului oamenilor care merg împreună. De cele mai multe ori, ei merg mecanic, automatizat. Sunt dornici să ajungă la destinație și nu-și acordă atenție unul altuia, indiferent că merg unul lângă celălalt.
Ei alternează pașii pasiv, fiecare lipit de ecranul telefonului. Cu absența oricărei expresivități pe chipul lor, trădează o indiferență reciprocă, care te face să te îndoiești că ei chiar se cunosc.
Observă-i, acum, pe acești “ceilalți”, care se topesc de dor înainte să se despartă.
Îi vei întâlni în aeroporturi, trenuri și stații de autobuz. Îi vei recunoaște, nu-i așa? În mijlocul agitației lumii, nu numai că simți cum se ridică vocea interioară a nevoii lor de contact, dar te trezești că o privești cu uimire.
Puteți observa, în postura și în mișcările corpurilor lor, o anumită nesupunere față de percepția că creierul lor formează mediul înconjurător. Îți dai seama că ei, nu sunt nicăieri în altă parte, decât față în față. Și asta este suficient pentru ei.
Și îi sperie, în același timp. O poți simți din intensitatea cu care se privesc, de parcă nu se vor mai putea vedea niciodată.
Și undeva la mijloc, tu.
Și te întrebi, de ce ar trebui unii să fie atât de nerecunoscători, încât să nu poată aprecia starea de a fi „împreună”? De ce ar trebui să risipească în așa fel orele nesfârșite pe care le pot avea la dispoziție?
Deci, sfidător și deschis. În fața ochilor acestor “ceilalți”, care se usucă de dor pentru încă un sărut, pentru încă o îmbrățișare. Cei care, poate, ar merita un pic mai mult.
Ar merita mai mult cei care s-au trezit despărțiți de kilometri, de mări și de obligații.
Cei care au o singură linie telefonică, să spună tot ce ar trebui spus, la ureche și, de fapt, cu voce joasă. Câteva mesaje “sărace”, pentru a descrie ziua lor.
Unele apeluri video, pe care nu îi deranjează să le lase deschise în timpul nopții, aparent pentru a se simți aproape unul de celălalt. Ei tot ceea ce își doresc, este să se poată lupta pentru a decide cine primește cea mai mare parte a păturii.
Gândiți-vă, într-o lume care se străduiește să învețe că dragostea este evaluată prin acțiuni, ei au doar limba lor. Ei au doar cuvintele lor pentru a arăta cât de importanți sunt unul pentru celălalt. Și cât de multe lucruri ar putea face dacă trupurile lor ar fi, pentru un timp, acolo unde sufletele lor călătoresc în fiecare zi.
Și când în sfârșit o fac, se chinuie să compreseze în câteva zile, cam tot ceea ce s-ar fi putut întâmpla în rutina lor zilnică, de luni de zile.
Tot ceea ce vor primi în câteva zile, va trebui să le ajungă până la următorul “împreună”.
Având mereu în mintea lor că, atunci când clepsidra se epuizează, vor fi chemați să retrăiască pierderea. Sau ceva mai rău decât pierderea.
Pentru că ei știu că amândoi vor fi acolo, undeva și, deși ar putea fi împreună, nu vor fi. Ei știu că o cafea, o plimbare pe plajă cu o înghețată în mână, o noapte în fața televizorului, până adorm, sau un „am trecut doar să te văd”, vor fi visele nopții de vară pentru ei.
Lucruri atât de simple și de zi cu zi, încât mulți le refuză sau le ignoră, fără să se gândească la cât de greu sunt de găsit aceste lucruri simple, pentru acei puțini.
Dar, tocmai din acest motiv, sunt puțini. Nu mulți ar avea curajul să pretindă aceste lucruri, pentru care alții fac compromisuri și ajung să trăiască întemnițați în depărtări, cu doruri ce le seceră inima și sufletul.
