Pe rețelele sociale, uneori, oamenii uită că sunt oameni. Se transformă în haite, în ceată, în instinct. Spui ceva despre cineva, poate adevărat, poate dureros, și dacă ceilalți se simt cu musca pe căciulă, se adună ca niște lupi.
Nu ca să înțeleagă, ci ca să sfâșie. Se apără unii pe alții cu o sete de sânge care nu vine din dreptate, ci din frică, din vină, din reflex.
Asta fac cei răi. Dar cei buni?
De ce tac? De ce trec mai departe când văd o nedreptate? De ce nu se bagă, nu ridică vocea, nu stau alături de cel căzut?
Oamenii buni nu sunt răi. Dar uneori sunt prea tăcuți. Poate din dorința de pace. Poate din teamă de conflict. Poate din convingerea că adevărul se vede singur.
Dar adevărul, dacă nu este apărat, se pierde în zgomot. Și dacă bunătatea încetează să mai lupte, ce se va întâmpla cu lumea?
Nu este un reproș. Este o întrebare. Una pe care mi-o pun și mie. Pentru că nu este suficient să fii bun. Trebuie să fii curajos. Trebuie să fii prezent. Trebuie să fii acolo când contează.
Poate că lumea nu se schimbă peste noapte.
Poate că bunătatea nu urlă, nu se adună în haite, nu face zgomot. Dar ea există. În gesturi mici, în oameni care aleg să nu răspundă cu ură, în tăceri care nu sunt lașe, ci pline de discernământ.
Și poate că e timpul ca bunătatea să nu mai fugă. Să nu se mai ascundă. Să învețe să stea drept, să vorbească, să apere. Nu cu violență. Ci cu curaj. Cu prezență. Cu adevăr.
Pentru că dacă cei buni nu mai luptă, nu rămâne decât zgomotul celor care nu știu ce înseamnă să fii om.
✍🏼 Chris Oliver
