În vremurile vechi, când legiunile romane pășeau peste hotarele sălbatice ale Daciei, un comandant de rang înalt, Marcus Valerius, a fost trimis să supravegheze o colonie nou înființată într-un colț de ținut muntos și bogat în păduri. Alături de el a venit și soția sa, o nobilă romană de o frumusețe și o blândețe rară, pe nume Giulia.
Giulia era o femeie educată, crescută în lumina filozofiei romane, dar și în respect față de pământ și oameni. Spre deosebire de alți nobili veniți din sud, ea nu disprețuia neamul dacilor, ci îi asculta, le învăța limba și obiceiurile. Se spune că, în timpul iernilor grele, Giulia gătea cu mâinile ei pentru copiii satului, iar în serile de vară îi învăța să citească și să scrie în latină.
Dar vremurile erau tulburi.
După câțiva ani, în urma unei răscoale neașteptate, Marcus Valerius a fost ucis, iar colonia s-a destrămat. Rămasă singură și cu doi copii mici, Giulia a știut că supraviețuirea în acele ținuturi depindea de dispariția trecutului ei roman.
Pentru a-și proteja copiii de mânia localnicilor, a renunțat la rangul și numele roman și i-a crescut ca fiii ai pământului. Numele de familie al tatălui a fost ascuns, iar ea a început să-i declare pe cei mici „copiii Giuliei” — „fiii Giuliei”. În vorbirea locală, pronunția italiană s-a topit în ritmul graiului dacic. Giulia a devenit Giulea, iar mai târziu, cu vremea, prin adaptare fonetică și transmis oral, numele s-a transformat în Giuglea.
Astfel, numele Giuglea a supraviețuit veacurilor nu ca simbol al unei invazii, ci ca moștenire a unei femei care a unit două lumi — Roma și Dacia — prin iubire, înțelepciune și sacrificiu. O amintire vie a unei punți între cuceritori și cuceriți.
