În fața altora te apleci și te lupți uneori pentru a convinge, alteori pentru a salva – dar nu pe tine, ci altceva, relația spre exemplu – și te pierzi pe tine însuți.
Devii paralizat(ă) chiar și în fața darurilor, a fricilor de abandon, a incertitudinilor și a nesiguranțelor…
Ești paralizat(ă) în fața iubirii și pasiunii pe care le simți și încerci să-l faci pe celălalt să înțeleagă cât de mult îl/o iubești. Devii paralizat(ă) în fața orgoliilor excesive ale altora, care izbucnesc asupra ta ca niște vânturi furtunoase, fără limite, fără oprire, până se dezumflă.
Și tu acolo. Și tu acolo să încerci să le acoperi golurile și absența cu propriile tale mișcări, cu propria ta prezență. Cu toate acestea, absența este întotdeauna puternică și face mult zgomot, la fel și nesiguranța, oricât am încerca să le acoperim.
Și încă ești acolo. Cu evlavie să rămâi, sperând la schimbare și dând de fiecare dată mai mult, încercând să mai convingă o dată că meriți. Că meriți să fie cu tine.
Dar te-ai gândit vreodată dacă merită să fie alături de tine?
Te-ai gândit vreodată că, indiferent cât de jos ai merge, celălalt nu va considera niciodată că este suficient pentru a se simți înalt? Te-ai gândit vreodată că, dacă o persoană învață să se simtă înaltă din comportamentul altuia, nu va fi niciodată mulțumit de asta?
Întotdeauna își va dori mai mult, și mai mult, și mai mult…
Va avea o nevoie nesățioasă de a se simți mai înalt, mai înalt, dar știind în sine adevărul; că înălțimea lui se datorează propriei tale căderi. Și tu acolo, în gânduri și sentimente, încercând să te convingi că într-o zi se va schimba, că într-o zi va înțelege profunzimea dragostei și sentimentelor tale. Și treptat rămâi și mai prins(ă) în nedreptate, în întristare, în doliu, în tristețe.
