Oameni al căror nume dacă îl auzi, te înfioară…
Sunt oameni pe care îi cauți în mulțime și când crezi că îi vezi, izbucnești la fel ca și atunci când erați împreună. Inima îți bate rapid și picioarele ți se înmoaie. Nu contează că timpul a trecut și odată cu trecerea lui s-au închis și rănile.
Tu, îți amintești de acele momente petrecute împreună și încă explodezi. Pentru că nu trecem niciodată peste unele persoane și le purtăm mereu cu noi.
Acești oameni sunt cei care au fost ai noștri, dar nu ne-au aparținut niciodată. Sunt lucruri care nu s-au întâmplat așa cum trebuia, așa cum meritau. Ai simțit cele mai extreme emoții cu acești oameni. Ți-au arătat o versiune a ta despre care nu ți-ai imaginat niciodată că există.
Pentru că ți-a plăcut atât de mult o astfel de persoană, ai vrut-o mai mult decât ai putut face față. Și a simțit la fel pentru tine. La urma urmei, dacă nu ar fi fost reciproc, nu am mai fi vorbit despre dragoste.
Chimia voastră a fost explozivă, iar momentele pe care le-ai trăit împreună sunt cele mai prețioase amintiri. O intensitate pe care nu ai apucat să o simți niciodată cu altcineva, o pasiune despre care nu știai că există. Nicio altă relație nu a mai putut să te completeze în același mod. Oricât ți-ai dorit. Oricât ai încercat.
Și din moment ce totul a fost atât de perfect și reciproc, ce a mers prost, îmi spui?
Viața. Pentru că, în ciuda a ceea ce ați simțit, nu ați reușit niciodată să fiți împreună. Nu ai intrat niciodată într-o relație cu această persoană, nu v-ați așezat niciodată. Așa că, nici dragostea ta nu s-a liniștit. Uneori nu a fost momentul, alteori diversele circumstanțe nu au permis sau, poate, unul dintre voi s-a speriat.
Cele mai mari iubiri, nu devin niciodată relații.
Unii chiar spun că nici măcar nu se trezesc în același pat cu persoana iubită. Uneori sunt povești pe care ți-e rușine să le spui, povești pe care vrei să le ascunzi. De parcă ar exista o iubire imorală. Alteori este cel mai frumos lucru pe care l-ai trăit, propria ta nebunie, care nu putea rezista în atâta realitate.
În orice caz, totuși, oamenii sunt cei care ne-au introdus în iubire, care ne-au învățat să iubim chiar dacă au plecat după un timp. Sunt oameni care ne-au intrat sub piele și nu ne-au părăsit oricât am încercat să-i uităm.
De aceea, aceste iubiri, nu dispar niciodată. Pentru că nu și-au găsit adăpost nicăieri, pentru că nu au aterizat în niciun port, pentru că s-au născut osândiți la moarte și pentru a fi mântuiți s-au cuibărit în noi.
Nu uiți ușor aceste iubiri.
Pentru că ai crescut și ai învățat din ele. Datorită lor ai devenit cine ești acum. S-ar putea să nu mai vorbești despre ele, să schimbi subiectul atunci când conversația merge în această direcție și să îți întorci capul. Dar încă simți amorțeala și acea înțepătură familiară.
Indiferent câte buze săruți, le vei cere mereu pe acelea. Indiferent în câte paturi stai, îți vei dori întotdeauna să te trezești lângă acea persoană. Și neintenționat, indiferent câți pași ai face înainte, te vei întoarce mereu înapoi.
Persoanele de care ne-am îndrăgostit nebunește și alături de care am trăit „aproape împreună”, sunt cel mai mare blestem și cea mai bună răscumpărare. Sunt “dacă” acela care încă te bântuie. Sunt nopți târzii, țigări și lacrimi.
Și dacă nu ai experimentat o asemenea iubire, dacă nu ai simțit-o, nici nu vei înțelege despre ce vorbesc – o să par exagerat și absurd. Doar cei care au simțit asta, înțeleg…
