Omul nu are nevoie de multe pentru a fi fericit. Și, de asemenea, nu are nevoie de multe nici pentru a fi nefericit.
Lucrurile mici aduc fericire.
Cele care par nesemnificative. Lucrurile pe care uneori le ignorăm și trecem peste ele în drumul nostru, în graba noastră prin viață.
Sunt lucruri pe care le luăm de la sine înțeles atunci când le avem și pe care nu le prețuim și nu le atingem. Iar atunci când suntem lipsiți de ele, ne simțim goi și ne este dor, și întindem mâna pentru a le prinde așa cum facem când căutăm în întuneric pentru a găsi întrerupătorul luminii.
Pe oamenii pe care i-am iubit pentru că ne-am obișnuit cu ei sau ne-am obișnuit cu ei pentru că i-am iubit. Acești oameni “mici”, cei “puțini”, pe care atunci când îi pierdem par “mari” și “mulți”.
Pentru că ar putea fi: „O zi bună!”, un mesaj „ce faci?”, un apel telefonic „vino să te văd?”, o îmbrățișare fără motiv, o îmbrățișare cu motiv, un „spune-mi ce ai, nu te văd bine”, un „mi-a fost dor de tine”, un „să mergem la plimbare”, o mână care să ne țină de mână cinci minute, o jumătate de oră.
O mână care ne atinge momentan mâna pentru câteva secunde pentru a ne aminti că există o altă mână. O privire trecătoare acasă, la serviciu, la semafor, care oricât ar dura, înseamnă „te văd”, „exiști” în ochii mei. Un sărut pentru bună dimineața și un sărut pentru noapte bună. Un „nu-ți face griji”.
Acești „puțini”, cei „mici”, cei umani.
Momente pe care atunci când le avem, ne fac fericiți. Pentru că „puțin”, pentru că momente „mici”, pentru că aceste momente umane aduc fericire. Nu despre asta este fericirea? Ceva „mic”, ceva „uman”? Aceste „puține”, „mici”, lucruri umane care atunci când lipsesc pot aduce nefericire. Nu despre asta este nefericirea? Lipsa.
Omul nu are nevoie de multe pentru a fi fericit. Poate pentru că în “mult”-ul lui, omul cu “puțin”, chiar simte. Mult, mult mai mult, omule.
