Este un lucru frumos și mai ales fermecător să ai așteptări de la apropiații tăi. Vorbesc despre oamenii care pot fi măsurați pe degetele unei mâini, apropiații tăi, sau ideal „unicul(a)”.
Așteptările încă te motivează, te țin constant într-un vis dulce și pun orice îndoieli pe pauză. Așteptările exprimă „vreau”, iar „vreau” provine din dorințe puternice, capabile să-ți schimbe perspectiva și, în cele din urmă, viața. Deci nu vorbesc despre așteptări…
Mă refer la aceste situații de „așteptare”, situațiile toxice pe care suntem uneori înclinați să le confruntăm. Această așteptare de martiriu care ne tulbură liniștea sufletească și face din mintea un mix literal.
Mă refer la aceste condiții de tortură în care aproape toți avem, inconștient, o convingere adânc înrădăcinată că „asta nu-mi stă în putere, așa că aștept, așa că îndur, așa că mă rănesc, așa că mă rănesc în continuare, așa că fierb”. Și fierbem!
Fierbem și ne pierdem.
Scenariile din mintea noastră defilează, îndoielile ne consumă ființa, în timp ce „eu” se îneacă și, în același timp, inventează constant scuze pentru acești ceilalți.
Tremurăm de înfrângere, ne temem de palma numită „respingere” cunoscută în întreaga lume și ne pierdem caz după caz, și ghici ce: Nu ne oferă nimic, dimpotrivă, zi de zi sunt capabili să ne înnebunească.
Și, desigur, tot ceea ce descriu este o eroare. Un joc de minte care este motivat de frică, cel mai puternic dușman al vieții. Bineînțeles că există situații care sunt complet în afara controlului nostru, dar asta nu înseamnă că „trebuie” să fim pasivi.
Există și alte opțiuni.
Dacă ceva „trebuie” și ni se datorează, este să evaluăm situațiile cu conștientizare (atât cât putem) și în final, să nu le parcurgem cât mai nedureros – durerea face parte din program până la urmă – dar să înțelegem „de ce” din spatele lor și, din când în când, să ne punem o întrebare esențială: „De la unu la zece, cât de mult merit ceea ce trăiesc?”
Nu, nu suntem pești morți care să fie purtați de val. Nu, nu suntem scaune de cinema pe care unii își lasă jachetele în timpul pauzei ca să nu le ocupe nimeni. Nu, nu ni se dă și da, avem puterea de a alege „Nu” la tot ceea ce, cu siguranță, nu merităm.
