Câtă putere are ego-ul?
Câtă putere se ascunde într-un “Eu”, care poate dărâma chiar și cele mai frumoase sentimente? Câtă putere poate ascunde, astfel încât să poată distruge atâtea vieți?
Jocuri inutile de putere. Jocuri stupide menite să distrugă. De parcă, o relație ar fi o luptă cu un singur câștigător. În această bătălie, cine câștigă, de fapt pierde.
„Să mă dorească mai mult”, „să mă iubească mai mult”, „să fie gelos(ă)”, „să-i fie dor”, “să-i fie frică că mă pierde”, „să se îngrijoreze că îl(o) părăsesc”, „să fie teamă că mă plictisesc”, și câte și mai câte exemple.
O ascundere nesfârșită în spatele sentimentelor și a momentelor pierdute. O ascundere nesfârșită în spatele sinelui, cu un “Eu” excesiv care trebuie hrănit, precum o fiară feroce, pentru a-și umple interiorul.
Dar și-l umpleau până la urmă?
Își goleau sufletul, își cheltuiau “ființa”, își vindeau bucăți din inimă în numele egoismului, în numele unei îngâmfări inutile, în numele unui “Eu” nemulțumit.
Și ce a rămas până la urmă?
Suflete sfâșiate, jumătăți de clipe, fericire neîmplinită. Asta a rămas. Inimi care merg singure. Singuratici, dar nu liberi, pentru că sunt ghidați de emoții canibale. Inimi care merg în lanțuri.
Jocuri stupide. Jocuri care nu produc câștigători, ci doar învinși. „Dacă mă vrea, mă va căuta”, așa au gândit amândoi și nu s-au mai întâlnit niciodată. Joc încheiat!
