Îmbătrânesc și nu am timp de pierdut, îmbătrânesc și nu am nicio dorință să fac pe cineva să mă placă și nici măcar să fie cu mine pe drumul meu. Nu trăiesc pentru aparențe, ci pentru ceea ce sunt cu adevărat.
Cresc iar viața merge înainte și nu pot rămâne în urma din cauza altora, nu mă interesează ceea ce cred alții despre mine sau dacă mă judecă pentru ceva ce cred ei că nu am făcut corect.
Cresc, nu neapărat în fiecare an când suflu într-o lumânare în plus pe tort, ci din cauza situațiilor pe care le trăiesc. Nu știu dacă mă maturizez, dar cu siguranță devin un pic mai înțelept cu fiecare zi care trece.
Învăț să-i las în urmă pe cei care doar mă privesc și merg înainte către cei care mă vor alături.
Cresc și nu-mi mai pasă de dorințele celorlalți, pentru că mi-a luat ani de zile să lucrez cu mine, pentru propriile mele dorințe, care sunt și cele mai importante. Nu devin egoist, ci selectiv, nu mă răspândesc și nu stau acolo unde nu îmi este locul.
Învăț să scap de orice este toxic și să nu mă mulțumesc cu ceva care nu mi se potrivește. Nu mai îmi este frică să mă confrunt cu vreo situație dificilă și nu mai iau nimic de la sine înțeles.
Am învățat că problemele nu se ignoră, ci se rezolvă.
Cresc și nu mă mai uit la chipuri, ci doar la zâmbete, suflete, pur și calm. Am crescut suficient de mare încât să știu ce este bine pentru mine și ce nu. Am crescut și nu-mi amintesc să fi întrebat pe cineva ce să fac cu viața mea. Și știi ceva? Este un sentiment incredibil când te descurci singur cu orice.
Am crescut și am realizat că fericirea începe din interior și nu din ceea ce va spune lumea. La urma urmei, lumea mea este poporul meu, sunt cei care rămân pentru ceea ce sunt eu și cei care mă acceptă pentru ceea ce vreau să fiu. Așa că, pe aceștia îi iubesc, restul să continue de unde au plecat…
