Nu toate relațiile durează pentru totdeauna. Mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, unele povești se termină și oamenii se îndepărtează, se pierd.
Timpul ajută de obicei la vindecarea rănilor, ajută la atenuarea chiar și a celor mai dure sentimente, mângâie amintirile, chiar și pe cele mai dureroase, și le face să pară mai slabe și mai îndepărtate.
Așa se întâmplă de obicei dar, undeva, vin și excepțiile, cele care există pentru a ne întări speranțele.
Nu toată lumea încetează să alimenteze focurile care s-au stins, chiar dacă nu are absolut niciun sens. Nu toată lumea încetează să se ocupe de ceea ce a devenit trecut, chiar dacă ei înșiși au ales să treacă peste.
Unii continuă să creadă, chiar dacă se află la kilometri distanță, chiar dacă toate drumurile de întoarcere au fost închise.
Ce rost are să ai de-a face cu stările finite? Ce rost are să retrăiești ceea ce s-a întâmplat, când a dispărut demult? Ce rost are să te irosești repetând povești vechi? De ce nu poți face uitat tot trecutul?
Pentru că nu îți poți liniști propria conștiință? Încă mai cauți scuze pentru tine? Analizezi evenimentele iar și iar, pentru a găsi factori de atenuare care să-ți adoarmă vinovăția?
Poate, pentru că oricât de mult te încăpățânezi să nu recunoști, te doare?
Adevărul doare întotdeauna, indiferent cu câte minciuni ai încerca să-l maschezi. Adevărul se întoarce mereu seara, gol-goluț și necruțător, și ne tulbură liniștea.
Întotdeauna se întoarce seara, pentru a ne aminti ceea ce încercăm să acoperim în timpul zilei. Se întoarce mereu să ne chinuie conștiința și să ne tulbure somnul.
Inimile curate, nu au de ce să se întoarcă.
Inimile pure, nu au de ce să se murdărească căutând „de ce” în poveștile terminate. Inimile curate, nu au motiv să aibă de-a face cu cei care le rănesc, pentru că au puterea de a lăsa în urmă tot ceea ce a încercat să le sfâșie.
Inimile curate, pot continua și pot construi de la început tot ceea ce s-a dărâmat, având conștiința curată ca aliat. De aceea, ele nu au de-a face cu cei care nu le merită.
Dacă încă ai de-a face cu persoana pe care ai rănit-o, dacă încă îi cauți greșelile, dacă tot îți chinuiești sufletul încercând să-ți confirmi propria infailibilitate, am vești pentru tine!
Sufletul tău nu se odihnește, pentru că propria ta conștiință nu îl lasă.
Nu cauți dreptate, ci scuze. Nu încerci să scapi de greșelile acelei persoane, ci de tine însuți. Și aceasta, este cea mai grea scăpare.
