Unii oameni sunt precum anotimpurile – se apropie de noi, încet, precum o adiere răcoroasă într-o dimineață de vară și, după caz, ne încălzesc sau ne transformă inimile în sloiuri de gheață.
Apoi, ca orice anotimp, trec prin viețile noastre și dispar ca și când nu au fost. Sunt oameni care ne oferă puțin, dar totuși atât de intens… Și am mai vrea… și rămânem mereu cu întrebarea “cum ar fi fost dacă…???”.
Nu cred că întâlnim pe nimeni întâmplător.
Cred că acești oameni, de fapt, au menirea să ne facă să ne cunoaștem extremele, să ne testeze simțurile, să înțelegem ceea ce avem nevoie, apoi, evident, ei pleacă… Categoric nu avem nevoie de astfel de persoane în viețile noastre.
Nu avem nevoie de suflete migratoare, care se adăpostesc temporar în viețile noastre, apoi când le este mai bine sau se plictisesc, caută locuri mai calde și mai frumoase.
Nu, nu trebuie să schimbăm ceva la noi, ci trebuie doar să înțelegem ceea ce trebuie să învățăm.
Nu pierdem șansa, pentru că nu noi alegem, ci ei – cei care pleacă. Nu îi putem obliga să rămână oricât ne-am dori. Nici măcar nu putem să regretăm ceva – nu poți să regreți gustul unei prăjituri care ți-a plăcut foarte mult doar pentru că a fost prea puțină.
Oamenii care merită să fie în viețile noastre nu se vor gândi să plece niciodată.
Nu este nevoie să implori pe nimeni să rămână dacă acesta dorește să plece. Fiecare om are libertatea de a alege felul în care vrea să își petreacă viața.
Nu ținem prizonieri în viețile noastre, așa cum nici noi nu vom rămâne prizonieri în viețile altora. Nu are rost să te învinovățești sau să te înjosești pentru nimeni, chiar dacă despărțirile sunt grele și ne rup din noi bucăți de suflet. Nu te mai gândi că ai fi putut face ceva, să schimbi ceva, că ar fi trebuit să încerci mai mult…
Nu dragoste ne orbește, ci noi închidem ochii și trecem cu vederea lucruri esențiale pentru fericirea noastră. Cine nu are suficiente motive pentru a rămâne, cine nu luptă pentru tine, pentru relația voastră, înseamnă că nu te iubește.
Dacă vrea să plece, să plece!
Tu ai să plângi, inima îți va urla de durere, dar nu o arăta în fața nimănui. După o vreme îți vei mulțumi că ai tratat totul cu demnitate și, probabil, cel care pleacă își va pune întrebarea: “Dar oare nu m-a iubit? Chiar nu i-a păsat deloc că ne despărțim?”.
Să plece! Eliberează-ți pumnii strânși, deschide palmele și ia-ți la revedere ca în copilărie când vedeai un avion. Și nu mai privi înapoi.
Acești simpli trecători nu vor găsi niciodată fericirea, pentru că ei nu rămân suficient timp într-un loc pentru a o cunoaște. Oamenii sortiți vor găsi întotdeauna o cale să ajungă tine. Iar dacă nu vor găsi, își vor face…
