Pentru săruturile pe care nu mi le-ai mai dat, pentru îmbrățișările pe care nu mi le-ai mai oferit niciodată. Pentru iubirea care a rămas neîmplinită de uitare în inima mea și nu a fost niciodată finalizată. Scriu pentru tine, cea căreia i-am dat inima mea și acum a rămas pe jumătate.
Am simțit un gust de fericire și nefericire în același timp.
Fericire – pentru că am crezut că viața mea va fi plină de culori strălucitoare și va fi mângâiată cu dragoste de mâinile tale. Nefericire – pentru că mi-ai aruncat dragostea și ai lăsat-o să cadă, ca o monedă, într-un canal.
Și totuși, am simțit un mic gust din Paradis când am gustat chiar și o dată sărutul tău. În acel moment, chiar nu mi-ar fi păsat dacă aș fi murit. M-aș fi bucurat dacă aș plecat în momentul în care te-am sărutat.
M-a durut că mi-ai spus că te simți singură după atâta dragoste.
Nu știu cum să interpretez, într-adevăr, singurătate? Mi-am deschis brațele ca să te închid cu putere când ai spus că vezi că nimeni nu te iubește. Serios, singurătate? Nu știu, de multe ori marea dragoste te sperie, te face să te ghemuiești și să te dai înapoi, pentru că nu poți înfrunta puterea ei.
Și totuși iubirea pe care ai căutat-o a venit lângă tine și ai lăsat-o să-ți scape, lăsându-mi inima într-o mare tristețe. Și această lașitate a ta ne-a lipsit de posibilitatea de a cunoaște lumi magice și de vis, de a atinge puțină fericire, de a ne îmbăta chiar și pentru o clipă.
