Întâlnesc adesea oameni nefericiți, cufundați în disperare, în pragul depresiei, prinși în fundături, strânși într-un colț… În colțul minții lor, unde nu există nici lumină, nici ieșire.
Parcă imobilizați, stau neputincioși, aproape cu gura căscată, văzând timpul trecând, văzându-și viața trecând sub ochii lor, văzând anii lor prețioși cum trec…
Și ei rămân!
Rămân într-o relație fără sens, fără iubire, fără urmă de comunicare, fără respect, fără nimic din ceea ce și-au dorit, visat sau imaginat. Într-o relație care doar cere, are obligații, responsabilități și multe cuvinte, conversații dure, lipsă de respect și, nu de puține ori, abuz fizic.
Și dacă toate acestea sună exagerat, vă asigur că se întâmplă în jurul nostru, din păcate lângă noi, poate într-una din locuințele de alături. Pot să înțeleg că, oricât de dur sună acest scenariu, pentru mulți oameni care îl trăiesc, nu este ușor să plece, să evadeze.
Este frica care îi ține înlănțuiți și neputincioși, absența oricărei credințe și a speranței că ceva se poate schimba. Frica de celălalt (soț, angajator, orice fel de șef), frica de necunoscut, teama că „nu voi reuși…”. Și este adevărat, că nu este ușor, nu este deloc ușor să ieși din această fântână adâncă.
Acești oameni și-au pierdut încrederea, și-au pierdut orice speranță. Dar iarăși, în ciuda tuturor dificultăților, fricii și disperării, refrenul nu poate fi nici „nu te plictisești”, nici „ce cauți”, nici „ce găsești” , „nimic nu se întâmplă”…
Trebuie să fim capabili să articulăm un motiv de speranță și optimism, chiar dacă este greu. Se poate face ceva bun, se poate schimba ceva și, până la urmă, oricât de greu ar fi, fiecare dintre noi trebuie să-și ducă lupta pentru a scăpa, pentru a scăpa din cătușe și pentru a trăi o viață umană liberă.
