Cu toții am întâlnit astfel de oameni în viața noastră. Oameni binevoitori, prietenoși, drăguți. Oameni care dăruiesc, și asta e tot ce le face plăcere.
Nu se fac că nu văd și nici nu cred că ar trebui să primească cât oferă. Ei nu oferă doar atunci când au un interes, nici nu se gândesc la condițiile de loc, timp si mai ales de persoană, atunci când trebuie să ofere.
Pentru ei, cuvântul „bun”, bucuria pe care o împărtășesc și dragostea pe care o oferă cu generozitate, vin de la sine.
Bunătatea nu are nevoie de gânduri!
Sunt oameni pe care ești bucuros să-i cunoști, să te întâlnești cu ei, și în cele din urmă, să-i ai în viața ta. Vorbești despre ei, și vorbele tale parcă picură cu miere, îi aprobi și te gândești cu mintea ta șchioapă că așa răsplătești ceea ce ei nu îți cer.
Dacă ai fi cu adevărat fericit că în viața ta ai avut onoarea să cunoști astfel de persoane, ai fi atent la semne.
În general, oamenii oferă celorlalți ceea ce își doresc pentru ei înșiși.
Acesta este și semnul cel mai râvnit. Persoana pe care o ai alături și pe care o calci în picioare de atâta timp, pentru că o iei de la sine înțeles, pur și simplu îți dorește atenția. Nu are nevoie de recunoaștere verbală pentru ceea ce face pentru tine. Este o persoană sensibilă, care a înțeles ultimul sens al vieții: dăruirea dezinteresată.
Doar că și ei sunt oameni, nu roboți bine realizați.
În unele momente se trezește în ei logica, bunul-simț. Ei văd lucruri care ies în evidență, că au fost păcăliți. Sunt niște momente (atenție la unii, pentru că acestea sunt excepțiile), care îi ia de jos, și se trezesc de parcă ar fi ieșit din somn și se confruntă cu realitatea crudă.
Își dau seama că ceea ce s-au străduit de atâta timp, nu merită, nu le satisface niciuna dintre așteptări.
Și ei simt golul absolut: dezamăgirea – cel mai rău sentiment. Tristețea, furia, sunt efemere, timpul le vindecă. Dezamăgirea, însă, te doare profund. Creează o traumă ireparabilă. Îți dizolvă interiorul ca pe un castel de nisip când este demolat. Și te simți gol.
Și totuși, chiar și atunci, ei nu dau vina pe alții, ci consideră că este vina lor. Și s-ar putea să aibă dreptate. Pentru că ei oferă, indiferent cui are nevoie, nu judecă oamenii după criteriile obișnuite.
Dacă iubesc, iubesc cu adevărat și dăruiesc necondiționat. Își recunosc greșelile, și le percep ca fiind ceea ce i-a dus în fundături. Cu toate acestea, nu poartă ranchiună, iar acesta este punctul lor sensibil, care îi face vestitorii destinului lor.
Acești oameni, sunt de obicei cei mai răniți. Iubește-i, puțin mai mult!
Ei dăruiesc altora în speranța că așa fac un bine, că propria lor rană va fi vindecată, că propria lor nevoie de iubire va fi satisfăcută. Și, până la urmă, ce pretind ei? Ridică-i când cad!
O atingere de nicăieri, atunci când se așteaptă mai puțin. Un apel telefonic la o oră nebănuită. Un sărut de noapte bună sau un „mulțumesc”. O plimbare care îi va odihni și le va schimba rutina. Lucruri simple pe care acești oameni le doresc. Semne mici dar miraculoase. Capabile să-i cufunde din nou, în lumea lor, care nu este de vis și în care nici nu este totul roz
Tocmai, când cerul se umple de nori cenușii, ei sunt cei care se udă, pentru că îi pun pe cei pe care îi iubesc sub umbrelă. Iar ei, spun că le place să meargă în ploaie.
Și este inutil ca o astfel de persoană să încerce să se schimbe. Întotdeauna se va lovi de un perete. O vor trata urât și totuși, cu prima ocazie, se va comporta din nou corect.
Așa te naști, nu așa devii.
Nu voi spune că este un blestem, dimpotrivă, este un Dar. Însă, din păcate, nu este recunoscut și nu este aproape niciodată apreciat.
