În 1920, Edward Throndike a definit Inteligența Emoțională ca fiind „abilitatea de a-i înțelege pe ceilalți, ajutându-i într-un mod înțelept să-și îmbunătățească relațiile”.
Cu toții avem uneori nevoie de un sprijin; de mai mult decât ceea ce avem, de mai multă apreciere decât primim, de mai multă recunoaștere și într-adevăr, de ce nu, de mai multă afecțiune – o afecțiune mai vie, mai palpabilă.
Cu toate acestea, dacă există un lucru pe care majoritatea cărților de auto-ajutorare îl recomandă, este acela de a învăța să „ne hrănim pe noi înșine”.
Cu alte cuvinte, trebuie să practicăm tehnici adecvate pentru a evita egoismul, să învățăm să ne apreciem pe noi înșine și caracterul nostru puternic, cu care să depășim orice adversitate. Un lucru este sigur: toate acestea sunt lucruri pozitive și importante, dar există ceva care ar trebui să fie absolut clar.
Persoana care interferează cu dezvoltarea personală și cu puterile sale psihologice, nu ar trebui să acționeze într-un mod extrem și să fie condus la o agresivitate „de auto-hrănire” până ajunge în punctul în care nu va mai avea nevoie de nimeni.
Pentru că, uneori, cei care nu au nevoie de nimic, nu oferă nimic. Și fără să-și dea seama, ajung să experimenteze adevăratul materialism emoțional.
Cheia constă în echilibru și în faptul că trebuie să înțelegem că o persoană puternică, nu este cineva imun la suferință, nu este o persoană insensibilă și nici nu suferă de lipsa emoțiilor.
Persoanele puternice sunt acelea care, într-o zi au fost lăsate în slăbiciune.
Sunt persoanele care, în interiorul lor, continuă să sufere din cauza cicatricilor rămase și, prin urmare, ei, mai mult decât toți, ar trebui, nu numai să aibă un sprijin, ci să primească mângâieri tandre de dragoste care să le potolească „foamea emoțională”. Doar așa își vor putea vindeca rănile emoționale.
Totul va fi bine, crede-mă.
Cu toții avem nevoie, la un moment dat în viața noastră, de cineva care să ne ia de mână și să ne spună că totul va fi bine. Sunt momente, ca acesta, când încrederea în sine nu există, când stima de sine nu garantează succesul, rezoluția sau un final bun.
Sunt momente importante în care nimic nu este atât de purificator ca împărțirea anumitor poveri, ușurând greutatea durerii și povara îngrijorării.
Știm, de exemplu, că acei medici care iau mâna pacienților, le oferă mesaje pozitive, pline de speranță, reușind să reducă teama și anxietatea bolii. Așadar, puține calmante sunt la fel de reconfortante precum, acel tată sau acea mamă, care îi va scuti pe copii de griji și îi va face să capete încredere în ei înșiși, spunându-le că totul va fi bine.
Uneori, asta se întâmplă tuturor.
Creierul devine tulbure și apar gânduri sumbre. Pentru că gândurile negative au un obicei prost de a fi durabile, precum staniul, care adună negativitate și tristețe, incertitudine și haos.
Când se întâmplă asta, când frica circulă necontrolat, când nu putem aplica întotdeauna singuri această abordare logică care ne permite să înțelegem că o înfrângere nu este un dezastru, sau o greșeală nu este sfârșitul lumii. În acele momente, o mână iubitoare, un spirit curat și o inimă duioasă fac minuni.
Căci nu putem merge singuri pe toate acele căi către vindecare. Chiar dacă am învățat să ne „hrănim emoțional”, nimeni nu este dispus să experimenteze acele momente de groază și neputință.
Ceea ce ajută, este ca cineva să ne spună că totul va fi bine.
Pentru a ne aminti că în viață, totul vine, totul trece și asta este o ușurare. Când cineva ne ia de mână și promite că ne va fi alături, ne liniștește. Să învățăm să acceptăm ajutorul, să fim umili și să ne permitem să primim ceea ce alții ne oferă de bunăvoie.
Să devenim mai întâi capabili să oferim celorlalți cele mai bune gânduri și să creăm un mediu mai receptiv, mai puternic și mai fericit, iar toate acestea se vor întâmpla. Se vor întâmpla odată ce vom fi capabili să percepem perspectiva emoțională a vieții.
