Sunt plin de vinovăție. Nu știu dacă am încercat suficient, dacă am făcut chiar tot ce se putea. Dacă aș fi putut cumva să opresc timpul în loc, pentru a mă maturiza, pentru a gândi ca acum…
Dacă în acel “aici”, chiar aș fi fost acolo, prezent.
Aș vrea să știi, să înveți cumva, cât de insuportabil devine sentimentul de iubire atunci când este ținut în mână, cu înfrângeri repetate. Aș vrea să vezi, să auzi cum țipă inima mea, noaptea.
Cât de gros este întunericul singurătății și cu câte respirații scurte îmi păcălesc corpul să doarmă atunci când ajung acasă. Nu suport, mi-e dor de mâinile tale. Mi-e atât de dor de ele, chiar îmi este. Nu suport să caut atingerea ta în alte așa-zise mâini.
Nu pot să mai privesc acele cupluri, care nu știu unde merg și ce se luptă să salveze. Nu mai suport analizele excesive și tot acel egoism pe care îl poartă.
Am învățat să mă expun, ce fac acum?
Am învățat să mă las să cad atunci când m-am îndrăgostit de tine. Dar când cădeam, erai colo și mă izbeam de o îmbrățișare.
Vreau, să vin, să te urmez oriunde ai merge. Dar timpul nu va fi niciodată potrivit. Nu. Mă lupt în fiecare zi să nu mai fiu îndrăgostit de tine, dar sunt la un pas să mă îndrăgostesc chiar și de “apărările” tale. De toate acele “Nu” cu care ripostezi de fiecare dată.
Da, cred că îmi place felul în care te încrunți când rostești această negație. La urma urmei, pe aceste “Nu” le-am făcut parte din viața mea de zi cu zi. Cred că voi insista să le mai aud și anul acesta.
Vreau să înghețe în timp ultima îmbrățișare pe care mi-ai dat-o.
Când nu vorbeai, pentru că pur și simplu nu aveai nevoie. Când n-am reușit să înțeleg ce doreau acele două mâini, care tocmai își dădeau ultima suflare, pe gâtul meu.
