De fiecare dată când treci printr-o perioadă grea a vieții tale și ești întrebat(ă) “Ce faci?”, îți înfrumusețezi răspunsul cu un zâmbet, spui “Bine!”, și te grăbești să privești în jos.
Știi să-i păcălești, te-ai obișnuit de-a lungul timpului. Iar cei pe care îi liniștești că totul este bine, continuă conversația. Ești acolo, îi asculți, vorbești cu ei, te alături companiei într-o dispoziție fericită și totul pare normal.
Dar există o rebeliune în interiorul tău.
Gândurile tale sunt în frenezie și inima ta este amorțită de frică. Simți că ții în mână o grenadă pe care cineva a dezamorsat-o și încerci să eviți o explozie. Și știi asta, ești sigur(ă) acum; grenada ești tu!
Și dacă te întreabă ce ai, chiar nu știi ce să răspunzi. Pentru că nu este ceva mare, ceva tangibil, ceva grozav de descris. Sunt lucruri mici. Multe, dar mici, care încet s-au adunat și s-au prăbușit unele peste altele.
Respiri adânc și ridici capul. Ești puternic(ă), vei reuși. Nu-i așa?
Doar că te simți vulnerabil(ă) și mai speriat(ă) ca niciodată. Ca și cum ai fi într-un labirint și încerci să găsești calea de ieșire.
De fiecare dată, când vezi puțină lumină, alergi să ajungi acolo, fiind sigur(ă) că de data aceasta ai găsit ieșirea. Dar, din nou, te poticnești într-o fundătură. Cazi, sângerezi, te doare, te supără, te enervezi, devii disperat(ă).
Și apoi, te ridici cu greu, îți ștergi lacrimile și începi din nou să cauți o ieșire. Cauți un trosnet de lumină, o mână care să te țină, o voce care să te liniștească.
Ți-e frică. Și această frică, este cel mai mare dușman al tău, pentru că te trage ca nisipurile mișcătoare și te paralizează. Te ghemuiești într-un colț, te încrunți, de parcă ai încerca să devii invizibil(ă), să nu fii văzut(ă), să nu fii întrebat(ă).
Devii un spectator al propriei vieți pentru o vreme și te lupți, în secret, cu propriii demoni. Frica și nesiguranța, câștigă bătălia. Dar războiul nu s-a terminat. Știi asta, nu-i așa?
Gândește-te prin ce ai trecut.
Lucruri frumoase, lucruri urâte, greutăți. Toate lucrurile pe care credeai că nu le poți îndura, dar le-ai îndurat. Toate lucrurile care credeai că nu vor trece niciodată, dar au trecut.
Toți cei care te-au marcat, te-au modelat, te-au adus acolo unde ești acum. Și dacă ești plin(ă) de cicatrici și răni, este în regulă. Ți-au arătat o putere pe care nici măcar nu știai că o ai.
Te-au învățat să lupți.
Te-au învățat să îndrăznești, să lupți, să te ridici atunci când cazi și să nu renunți niciodată. Și cel mai important: te-au învățat să visezi. Așa că, ridică-te acum. Poți! Scutură-ți praful din suflet și continuă să lupți. Până la urmă vei reuși, vei vedea.
