Cât durează iubirea adevărată? Sau mai degrabă, se termină vreodată iubirea adevărată? Se stinge? Sau rămâne, la pândă, în fundal, gata să ne invadeze din nou viețile?
Au trecut câțiva ani și, totuși, ți-am urmărit viața pas cu pas. Fără a lăsa o singură urmă. În tăcere. Nu, nu sunt vreun psihopat sau vreun urmăritor ceva, nu mă înțelege greșit.
Am avut viața mea, iar tu ai avut-o pe a ta, dar ai rămas în lista mea de prieteni. Te-am păstrat acolo, și tu m-ai păstrat. Uneori, mă uitam pe profilul tău, când mi se făcea dor… și voiam să mai știu de tine. Dacă ți-e bine, dacă ești fericită, dacă ai viața pe care ți-ai dorit-o.
Și deodată ai apărut în fața mea, pe stradă, în plină zi, în aglomerația orașului.
Am rămas… mut. Sincer, nu era că nu mă așteptam, era mai rău. Eu mereu te-am evitat. Cred că și tu pe mine. Până acum. A fost, cum să spun… o timiditate, zâmbete timide, voci tremurânde și multă emoție.
Poate că nu mai aveai acea strălucire pe chip și se vedeau urmele timpului, însă erai tu. Poate resemnată, poate obosită de viață. De parcă ai înțeles că este zadarnic să rămâi, fără rost, în paturi și îmbrățișări care-ți dau doar iluzii de satisfacție.
Uitându-mă la tine, mi-am amintit o vorbă de-a noastră; „Nu este prea târziu, poate este prea devreme…”
Păi vorba asta am rostit-o împreună, atunci când am înțeles că suntem prea „necopți” pentru o relație adevărată. Hmm.., nu cumva ăsta a fost și motivul despărțirii noastre? Că nu eram pregătiți pentru a face următorul pas în relația noastră? Da, bravo! Asta a fost pretextul.
Nu voi nega că, acolo, în inima mea, mai este ceva ce mă ține legat de tine, însă știi tu de câte ori sufletul mi-a sângerat pentru tine? Am vrut să strig numele tău, să-mi las vocea să ajungă la tine, oriunde ai fi.
Să întorc pământul și cerul, să ajung la granițele lumii pentru încă un sărut. Și tu erai chiar lângă mine. La doar o suflare distanță. Îmi puteai auzi inima bătând și puteai simți toată seceta din sufletul meu provocată de setea de tine.
Acum stăm față în față și parcă timpul este nesfârșit.
Amândoi revendicăm infinitul, evazivul. Vrem să ne îmblânzim unul pe celălalt, să ne impunem, să fim amândoi învingători. Până la ultima suflare. Până la ultima suflare. O atracție incontrolabilă care ne duce la distrugere dar și singura modalitate de a ne naște din nou, de la început.
Nu știu cum să procedez.
Nu știu dacă mă voi ascunde adânc în mine sau dacă mă voi lăsa din nou, să plec în această călătorie unică a noastră. Tot ceea ce știu este că din acele prime cuvinte, am simțit ce înseamnă conexiunea.
Am rupt orice legătură cu tine, ani în șir m-am ascuns, am rupt pozele și tot ce credeam că mă țin legat, însă mi-a scăpat acel fir subțire, invizibil, care ne conectează ființele. L-aș fi rupt și pe acela, dar cum?
Acum, ai apărut. Iar eu va trebui să-mi protejez sufletul din nou pentru momentul în care te voi alunga din nou.
O nerăbdare înspăimântătoare mi-a acoperit fiecare gând. Cât de mult îmi va fi (întotdeauna) dor de tine, fie împreună, fie departe? Cea mai mare călătorie a mea; mereu tu, doar tu!
