POVESTEA TA: Când ai lângă tine o persoană care nu arată nici măcar o urmă de emoție, admirația se stinge în timp…

Distribuie:

Gara de Nord/București, 2015.

Suntem încă în magazinul  alimentar, când auzim fluierul de plecare al trenului cu destinația Galați. Luăm bagajele în grabă și plecăm zâmbind, lăsând în urma noastră un timp ce ne e, parcă, străin. Încă îmi plimb degetele pe cartea atât de dragă, găsită la un anticariat din Câmpulung Muscel. Un roman ce încă mi-a rămas întipărit în minte – Lumină în amurg/Xavier de Montépin.

Printre rânduri, privirile noastre se întâlnesc și începem să comunicăm… Da, comunicarea aceea care a lipsit în cele patru luni de relație. E uimitor câte lucruri poți afla cu un “Spune-mi ce nu știu, dar aș putea afla…”

Mă simțeam din ce în ce mai mică, simțeam tot mai mult că suntem doi străini care călătoresc împreună pentru prima dată, aveam un om străin în fața mea… Un străin ce urma să rămână lângă mine timp de o săptămână. Am încercat să mă liniștesc, să alung toate gândurile negative și să îmi spun că poate o să fie bine și lucrurile nu stau chiar atât de rău. Îmi făcusem prea multe speranțe pentru această călătorie. Am sperat să ne unească, să ne apropie mai mult, să mergem împreună mai departe. Nu mă putea cuprinde paranoia tocmai într-un astfel de moment… Și pe cât de mult eram entuziasmată de acest drum, vroiam din ce în ce mai mult să ajungem mai curând… Îmi părea a fi un timp infinit,un șir interminabil de ore ce se opresc în loc.

Când într-un final am ajuns la destinație, am răsuflat ușurată, sperând ca puțină odihnă să îmi liniștească starea interioară. Mi-am spus “De acum, putem petrece timp împreună, cunoscându-ne reciproc, comunicând și relația noastră o să funcționeze. O să fie bine…” Dar din cât încercam să păstrez aceste gânduri, lucrurile aveau să devină un adevărat obstacol.

Săptămâna de vis s-a transformat într-o barieră de netrecut, ne-a îndepărtat unul de celălalt, au apărut certuri, intrigi, discriminare. Ce se întâmpla cu noi…?

Au intervenit discuțiile despre bani și asta ne-a golit sufletele.

Cu ochii ațințiți spre Dunăre, cu el, un străin ținându-mă de mână, întrebându-mă ce aș putea să fac… Am plâns în interior, am certat timpul, m-am urât pe mine, pentru situația deplorabilă în care mă aflam… Aici s-au aflat lucrurile ce nu au fost comunicate în cele patru luni de zile. Aici s-a dărâmat legătura ce mai atârna de un fie de ață. Aici…

Acaparată de gânduri, glasul lui îmi sună ca un ecou… “Liz,ești aici?”
Cu ultimele puteri, schițez un zâmbet și fac un pas. Văd ochii lui, fără urmă de emoție… Și toată săptămâna îmi pare doar un șir de evenimente, doar clădiri fără viață, un oraș în ruină, dar un loc în care am lăsat amintiri mari.

Cu propriul suflet,o ruină în sine, îmi iau Rămas-bun de la acest superb oraș, îmi iau Adio de la fiecare loc în care am lăsat amintiri, privind acum drumul spre București. Din marele meu entuziasm, mi-au rămas doar teamă, regrete și dezamăgire. Dar încă păstrez un zâmbet.

Am ajuns în marele București, acest București luminat, mereu în mișcare, m-am pierdut printre mulțimi de oameni, simțind vântul ce îmi oferă o îmbrățișare dragă…

Cu un bilet de mulțumire lăsat pe noptieră, am plecat, fără o îmbrățișare măcar. Din nou  eu și gândurile mele…

În drum spre Pitești, mă gândesc la tot acest timp petrecut împreună, la săptămâna de la care mi-am luat Rămas-bun și mă întreb dacă mai există vreo posibilitate ca “totul să fie bine?!”

Ajunsă înapoi la căsuța mea, în acest loc uitat de lume, la această jumătate dintre Câmpulung și Pitești, mă simt ca un peștișor ce se plimbă într-un lac, în mediul lui natural.
Și când încercam să găsesc un moment de liniște, primesc pe telefon un mesaj de despărțire ce spune “Vreau să rămânem amici”.

Da, după patru luni de relație, promisiuni și timp petrecut împreună, în pofida eforturilor mele de a face lucrurile să meargă, fără o îmbrățișare, fără lucruri spuse prin viu grai, fără o discuție telefonică. Un mesaj de despărțire.
Și da, mi-a fost greu, am încetat să mai zâmbesc, am avut un moment din ceea ce poate fi numit “rătăcire”. Și poate că sună a egoism din partea mea, dar mi-a fost mai ușor să plec. Când ai lângă tine o persoană care nu arată nici măcar urmă de emoție, admirația se stinge în timp.

Acum, când au trecut șase luni de la despărțire, pot spune că sunt bine, zâmbesc din nou, sunt întreagă.
Și pentru că întotdeauna privesc partea frumoasă a lucrurilor, pot mulțumi pentru faptul că am cunoscut oameni minunați, calzi și primitori, am găsit un oraș frumos și bineînțeles… Dunărea rămâne comoara mea de suflet.

Credis in te!

Poveste primită de la Eliza.

Trimite-mi și povestea ta aici!

Distribuie:
loading...