“Binele” place tuturor – vieți frumoase, relații bune, locuri de muncă bune, viață bună de zi cu zi. Ne-am bucurat cu toții de oamenii din spatele acestui cuvânt.
La urma urmei, “binele” este ușor, liniștit, plătește facturi, nu te obosește, de aceea l-am salutat și l-am lăsat să ne stăpânească viața insidios, în aparenta lui inocență.
Nu că “binele” ar fi un lucru rău, este binevenit, mai ales dacă corpul tău îți cere câțiva metri pătrați de liniște în timpul zilei sau dacă te-ai săturat de cerințele împrejurimilor și vrei să te îndepărtezi puțin.
Dar ce se întâmplă când înăuntrul tău, sufletul tău bate cu piciorul ca un copil pretențios, răsfățat, care, deși are tot “binele”, își dorește mereu ceva mai mult? Știi despre ce momente vorbesc, acelea în care totul pare să meargă bine, dar simți un laț mental la gât gata să te priveze de oxigen.
Vorbesc despre vremurile în care crezi că nu ai dreptul să te plângi, pentru că totul este atât de bine și ceilalți nici măcar nu au jumătate din ceea ce ai tu, așa că consideri de datoria ta sfântă să zâmbești și să-ți mulțumești, întrebându-te unde exact ai ratat ideea. Este lista ta de lucruri de făcut, nu o căuta.
Pentru că “binele” este bine, dar nu a umplut viața nimănui, ci doar a făcut-o suportabilă. Deci este vina acelei ocazii de care nu ai profitat și acum tot te întrebi ce s-ar fi întâmplat dacă…
Este vina cuvintelor pe care nu le-ai spus când ai putut, doar ca să nu faci tam-tam, este și vina inimii tale care este pretențioasă și incapabilă să deosebească cantitatea cu calitatea. Este și vina ta, că ai lăsat acest “bine”, pe care l-ai urât mereu în adâncul sufletului tău, să te ia și să devii una cu cei mulți.
Să zâmbești, să te distrezi și să cheltuiești pentru a evita responsabilitatea care vine cu extravaganța ta mult iubită. Acea extravaganță care te făcea să te simți viu, la fel de mult pe cât te-a obosit. Foarte mult. Lacunele emoționale fac rău, așa se întâmplă. Totul începe acolo și se termină acolo.
Nu relațiile perfecte, acelea nu au existat niciodată, ci acelea imperfecte, cu protagoniștii nepotriviți care se ceartă, se regăsesc, se iubesc, se urăsc puțin la mijloc și se iubesc din nou de la început.
Acel sentiment de incompletitudine și credința adânc înrădăcinată că este exact ceea ce cauți pentru a da sens vieții tale. A fost la un moment dat în mâinile tale și ai lăsat să-ți scape, gândindu-te egoist că te poți descurca bine fără acel sentiment.
Până când ți-ai dat seama că nu poți, dar era deja prea târziu să faci altceva decât să recunoști înfrângerea pe care o atribui în interior acelei lașități rușinoase a ta, pe care nu ai recunoscut-o niciodată. E vina ta, da.
Pentru că atunci când sufletul tău este în flăcări cu adevărat, nu lași pentru mâine, nu lași nimic pentru mâine; nici femeia ta, nici îmbrățișarea ei, nici câteva clipe cu ea. Pentru că, pentru omul cu adevărat îndrăgostit, mâine este un dușman și nu un aliat.
Pentru că cei îndrăgostiți tind să se teamă, și le este frică tocmai pentru că știu că ziua de mâine vine rar de la sine și chiar mai rar seamănă cu ieri. Așa că nu te plânge, “binele” a fost alegerea ta, susține-l până la capăt.
Va fi o mare povară pentru tine să știi că ai fi putut să te descurci mai bine, nu am nicio îndoială, dar nu-ți face griji, nimeni nu va ști atâta timp cât te asiguri că le vei oferi liniștea sufletească pentru fericire. Știi, ai fi putut într-adevăr să faci mai bine, dar este la fel ca dreptul tău inalienabil să crezi că ceva nu a meritat problemele, așa că nu te gândi prea mult la asta.
Rămâi în așteptare deocamdată și așteaptă să treacă; va trece, nu face din asta o astfel de problemă. Pentru că ei spun că dacă „de ce?” este evident, atunci “cum?” devine ușor și probabil că nu ai avut niciun motiv să găsești o modalitate de a face ca acel „de ce?” al tău să funcționeze.
Totul este bine, la ce te gândești, dă-i drumul și continuă cu viața ta. Știi, oamenii s-au săturat de “aproape” sentimente, s-au săturat de “dacă”, și “poate”, și „aproape”. Ți-ai iubit singurătățile mai mult decât pe tine însuți, la ce rezultate te așteptai?
Fericirea esențială necesită forță, de aceea este rară, împlinirea necesită urmărire și, din păcate, suntem cu toții neantrenați. Îmi pare rău, nu am vrut să vă deranjez, totul este bine. În plus, de ce să te deranjezi acum când poți lăsa și asta pentru mâine?
