„Mi-am numărat anii și mi-am dat seama că mai am mai puțin timp de trăit decât am trăit până acum… Am mai mult trecut decât viitor.
Mă simt ca băiețelul ăla căruia i s-a dat un vas plin cu cireșe: pe primele le-a devorat cu poftă, dar când a observat că mai are câteva, a început să le guste cu profundă încântare.
Nu mai am timp de mediocritate.
Nu vreau să fiu în adunări în care defilează ego-urile umflate. Gelozia mă deranjează pe mine și pe cei care încearcă să-i distrugă pe cei pe care îi admiră, să-i slăbească pe cei mai capabili pentru a-și însuși poziția, talentul și averea.
Urăsc să asist la defectele pe care le provoacă lupta pentru un birou grozav.
Nu am timp pentru discuții nesfârșite, pentru discuții inutile despre chestiuni legate de viața altor oameni, care nu fac parte din viața lor. Nu mai am timp să gestionez sensibilitățile oamenilor care, în ciuda vârstei cronologice, sunt imaturi.
Nu mai am timp de întâlniri nesfârșite în care se discută lucruri despre care știu deja că nu vor duce nicăieri.
Nu pot accepta și tolera oportuniștii.
Oamenii nu mai vorbesc despre conținut, abia vorbesc doar despre etichete. Timpul meu este puțin pentru a discuta despre titluri, etichete. Vreau esență, sufletul meu se grăbește. Nu au mai rămas multe cireșe în bol…
Vreau să trăiesc alături de oameni care rămân oameni.
Care știu să râdă de greșelile lor. Care nu se laudă cu triumful lor. Care nu se consideră aleși, înainte de vremea lor. Care nu se feresc de responsabilitățile lor. Care apără demnitatea umană. Și care tot ceea ce își doresc este să mărșăluiască împreună cu adevărul și onestitatea.
Esențial este ceea ce merită în viață.
Vreau să fiu înconjurat de oameni care știu să atingă inimile oamenilor… Oameni pe care loviturile grele ale vieții i-au învățat că evoluează cu atingeri blânde la suflet. Da, mă grăbesc, dar numai să trăiesc cu intensitatea pe care doar maturitatea ți-o poate oferi.
Plănuiesc să nu las niciuna dintre cireșele mele rămase să se irosească… Sunt sigur că unele vor fi mai gustoase decât ce am mâncat deja.
Scopul meu este să ajung la final mulțumit și în pace cu conștiința mea și cu cei dragi. Sper că al tău să fie același pentru că, cumva, vei ajunge și tu acolo… “ De la poetul și scriitorul brazilian Mario de Andrade.
