Mi-e dor…
Mi-e dor să îți aud pașii călcând ușor podeaua, în dimineți de toamnă, când obișnuiai să te strecori de lângă mine, din așternuturile moi, lăsându-mă să mai dorm o vreme.
Offf, tu… tu nu ai înțeles nicicând că fără tine și-n somn tresar și mă trezesc cu dor.
Dar te lăsăm să crezi că somnul mi-e adânc și lin. Te păcăleam așa, lăsându-te pe tine, din nou, să faci cafeaua. Nu era vorba că eram eu somnoros sau că nu îmi plăcea mă trezesc înaintea ta dar adoram să simt aroma proaspătă a cafelei îmbinată cu gustul fresh al buzelor tale, atunci când mă sărutai de „bună dimineața”.
Offf, Doamne, cât îmi lipsește asta… Mi-e dor și doare lipsa ta.
Acum îmi beau singur cafeaua iar liniștea mă apasă, și amplifică parcă nevoia de a fi lângă tine. Cafeaua acum este amară, indiferent cu cât zahar aș îndulci-o. Evident, sufletul meu suferă și încă mai aud, ca un ecou, vocea ta ștrengară – dar plină de bucurie și optimism, făcându-mi ziua mai frumoasă.
Mi-e dor să te ascult, să încerc să prind ideea, ideile, frazele interminabile, cuvintele care veneau mai repede decât putea mintea mea somnoroasă să proceseze, dar nu conta – îți urmăream grimasele și înțelegeam ce planuri minunate aveai pentru ziua respectivă, pentru întreaga săptămână, lună, an sau pentru întreaga viață.
Vorbeai mult, recunosc, dar vocea ta mă binedispunea și îmi dădea o stare de vacanță – mă facea să mă simt ca atunci când, copil fiind, mergeam în tabără.
Deci, recunosc: eu încă te iubesc și cred că nu te voi putea uita niciodată. E drept, nici nu prea am avut momente de singurătate în relația cu tine. Nu pot spune ca nu erai lângă mine nici măcar atunci când chiar nu erai.
Găseai tu motive să mă suni, să imi scrii, să mă bagi în seamă. Și dacă nu găseai motiv să mă suni, tot mă sunai, chiar și așa, fără motiv… Să nu înțelegi că mă deranja – poate un pic la început, sau poate când nimereai să fiu în vreo ședință, cu vreun client sau poate într-un interviu.
Dar nu mă mai deranja, știam ce am de făcut și deja aveam codurile noastre secrete de comunicare. Desigur, nu a fost așa de la început, dar cu timpul am înțeles că este mai bine să îți răspund la telefon sau la mesaje decât să îți explic pe urmă de ce nu am putut răspunde – scuteam mult timp așa, scăpam de explicații, certuri, reproșuri și ziua mea devenea mai bună.
Nu pot să afirm că nu erai geloasă dar nu erai nici exagerat de posesivă, poate cu mici excepții – când mă mai trezeam cu tine la birou, deși doar ce terminasem conversația cu tine la telefon. Dar expresia feței tale era neprețuită când strigai „surprizăăă”.
Mă obișnuisem să fii acolo, să exiști în viața mea chiar și în cele mai nepotrivite momente.
Dar ce momente pot fi nepotrivite atunci când vrei să îți exprimi iubirea pentru cineva? O foaie, roz, din skinny notes, lipită pe proiectul predat șefilor mei, pe care scria: „O să-i faci varză, iubitule, pe fraierii ăia! Te iubesc!”, urmat de multe inimioare și amprenta buzelor tale cu ruj roșu – asta nu ar trebui să deranjeze pe nimeni.
Pe mine cel puțin nu m-a deranjat foarte tare, decât, poate faptul că a trebuit să fac din nou proiectul din cauza unor motive aberante. Ehhh, ce pot să spun? A meritat! Măcar m-am simțit răzbunat…
Sincer, nu prea știu ce aș putea să reproșez relației cu tine.
Totul a fost perfect iar iubirea noastră părea că nu se va termina niciodată. Eu am avut încredere deplină în tine, adică păreai genul de fată pe care n-aș fi putut-o pierde nici dacă voiam. Nu am văzut la niciun cuplu o asemenea apropiere, poate doar în filme să fi văzut, în alea psihologice…
Ne-am despărțit, însă am învățat multe de la tine. Optimismul tău a fost molipsitor. Am început să văd și eu o parte bună în toată povestea asta: măcar nu sunt eu cel care a renunțat la relație. Altfel… nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu mine. 😀
